May 30, 2012

It's all about luuuuuv

O femeie s-a dus la un politist şi i-a spus:
- Domnule ofiter, bărbatul acela mă enervează îngrozitor.
- Dar doamnă, v-am privit aproape tot timpul, iar bărbatul acela nici măcar nu s-a uitat la dumneavoastră.
- Ei bine, a spus femeia, şi acest lucru nu vi se pare îngrozitor de enervant?

Bărbatul şi femeia sunt două lumi diferite şi le e dificil să se înţeleagă. Dar diferenţele sunt foarte valoroase, căci ele sunt tocmai premisele pentru care bărbaţii se simt atraşi de femei şi invers. Căci dacă toate diferenţele ar dispărea şi ei ar avea psihologii identice, şi iubirea ar dispărea la rândul ei, căci n-ar mai exista polaritatea care să-i dea naştere. Bărbatul şi femeia sunt precum polul pozitiv şi negativ, ei se atrag magnetic unul pe celălalt.  
Atunci de ce e oare aşa de greu să stabileşti o relaţie de cuplu? Simplu, pentru că încă nu existăm, mai precis nu ne-am născut complet încă. Suntem doar o potenţialitate, o sămânţa. Numai două persoane împlinite pot stabili o relaţie de cuplu. Asta înseamnă să iubeşti, să împărtăşesti ceva cu altcineva. Dar înainte de a putea împărtăşi, trebuie să ai ce, trebuie să ai iubire de dat. Două seminţe nu pot intra în relaţie pentru că sunt închise, dar două flori pot, îşi pot împărtăşi reciproc misterele, pot să plutească împreună purtate de vânt, dar seminţele sunt complet închise, cum ar putea ele să comunice?
Unii iau decizia să nu crească, nu devin niciodată o realitate propriu-zisă, rămân la stadiul de potenţialităţi. Căci o relaţie te expune în toată nuditatea şi urâţenia pe care o ai. Pare mai sigur să păstrezi distanţa. Chiar şi cei îndrăgostiţi păstrează de multe ori distanţa, îşi impun limite reciproc, pe care sunt foarte atenţi să nu le încalce, căci nu se ştie ce se poate întâmpla. Si asta e un fel de relaţie, dar nu de cuplu, ci de posesiune. Părintii îşi posedă copii, soţii unul pe celălalt, etc. De ce unii decid să rămână în stadiul de seminţe? Simplu, pentru că e mai sigur. Floarea poate fi distrusă mult mai uşor, este expusă, este un lucru delicat, i se pot întâmpla atâtea lucruri, este într-un permanent pericol. Dar viaţa înseamnă nesiguranţă. Cel care doreşte să cucerească cele mai înalte piscuri trebuie să-şi asume şi riscul de a cădea. Dacă existaţi, apare în mod firesc dorinţa de a explora, iar o relaţie de cuplu este o formă de explorare, a conştiinţei celuilalt, explorarea teritoriului său. 
Dar ţi-e teamă. Să-i permiţi cuiva să-ţi atingă centrul este periculos, căci nu poţi şti dinainte ce va face acea persoană dupa ce te vei expune complet. Aşa încât unii oameni nu se deschid niciodată. Viaţa orientată către teamă nu poate conduce niciodată la relaţii profunde, căci îi permiţi celuilalt intrarea doar până la un punct, dincolo de care ai pus ziduri groase. 
Sunt şi îndrăgostiţi care se tem unii de ceilalţi. Dar asta nu e iubire, e doar un aranjament între două persoane care depind una de cealaltă, care se exploatează, se manipulează, se controlează, se domină şi se posedă reciproc. Pe când premisa de bază a iubirii este libertatea acordată celuilalt. Dacă celălalt este fericit, bucuraţi-vă! Dacă poţi participa, foarte bine, dacă nu, lasă-l să-şi savureze fericirea. Căci dacă i-ai distrus o dată fericirea, la rândul lui va avea grijă să facă la fel, şi în loc să deveniţi prieteni, vă transformaţi în duşmani. Vârful iubirii este înconjurat din toate părţile de valea întunecată a urii, şi e foarte uşor să cazi în ea. 
Nu poţi iubi pe cineva când nu eşti liber, căci iubirea nu este frumoasă decât atunci cand este dăruită în mod voluntar, nu când este cerută sau impusă. Nu trebuie predată, explicată. Dacă nu există bariere, se va manifesta în mod natural. Iubirea este ca un fluviu, energia sa va sfărâma orice piatră aflată în cale, până va ajunge la ocean. Oricât de departe, oricât de bine ascuns, râul îl va găsi mai devreme sau mai târziu. Dar ce se întâmplă când în calea sa sunt construite ziduri rezistente? Reuşeşte el să treacă de barierele naturale, dar dacă în calea lui sunt ridicate obstacole artificiale este posibil să nu ajungă niciodată la ocean. În natură există armonie, obstacolele naturale sunt mai mult provocări pentru a stimula ceea ce este latent în interior. Dar dacă oamenii inventează bariere, curgerea se opreşte.
 
Ne naştem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Solitudinea este natura noastră, dar de obicei e înţeleasă greşit. Nu trebuie confundată cu singurătatea. Solitudinea are o frumuseţe a ei, e ceva pozitiv, senin. Singurătatea e întunecată, tristă, negativă. Singurătatea e un gol interior, ce trebuie umplut. Pe măsură ce se adânceşte, oamenii fac tot felul de prostioare. Devin obsedaţi de muncă, privesc la televizor cu orele, se joacă singuri, se reped către locuri de distracţie, numai pentru a evita să rămână cu ei înşişi. 
Aşa apar relaţiile născute din teamă, din cauza fricii de singurătate. Atâtea lucruri se petrec în numele iubirii... totul cu excepţia iubirii. Lupte, certuri, orice! Te foloseşti de celălalt doar ca să poţi uita de singurătate. Dar dacă reuşeşti să-ţi accepţi starea de solitudine, poţi în sfârşit să intri în relaţie cu alţii, şi asta va aduce împlinire, căci ea nu mai are la bază teama. După ce ţi-ai descoperit solitudinea, poţi fi implicat în orice, oricând, căci nu va însemna o fugă de tine însuţi, ci manifestarea potenţialului tău. 

Și ca să nu-mi spună prietenii ca i-am omorât iarăşi cu descrieri şi cugetări, să trecem la ceva mai drăguţ: 

La o petrecere, gazda a auzit conversaţia dintre doi domni invitaţi.
- Oh, o ador, a declarat unul dintre ei.
- Și eu aş adora-o, dacă ar fi a mea, a spus celălalt.
- Graţia cu care merge şi felul în care îşi ţine capul, minunaţii ei ochi căprui...
- Eşti foarte norocos.
- Dar ştii ce îmi dă cel mai tare fiori? Felul în care îşi freacă gura de urechea mea.
- Domnule, a intervenit gazda, am ascultat din greşeală aceste cuvinte pline de afecţiune. În vremurile astea, mărturisesc că admir un barbat care îşi iubeşte cu atâta pasiune soţia.
- Soţia mea? a răspuns domnul în cauză surprins. Nu, vorbeam despre calul meu de rasă, campioana mea.

Oamenii se îndrăgostesc de lucruri, de animale. E şi asta o formă de iubire, dar încercaţi totuşi nivelul următor. 
Mărturisesc că eu prefer oamenii... unii chiar merită!





May 23, 2012

The Queen

E teribil de frumoasă, miroase a romantism şi pasiune, a provocare şi iubire dar mai ales a lux şi artă. Cine a cunoscut-o a acuzat-o uneori că e obositoare şi indiferentă, teatrală şi exagerată, eu înclin spre incitantă şi cochetă, veselă şi elegantă. Numele ei, Queen of the Adriatic, Regina del mare, Veneţia.
Aici a aterizat Alexandra cu o cursă charter într-o seară caldă de vară. Să intri în oraşul apelor şi luminilor cu ochii legaţi poate fi extrem de enervant. Furtuna de vară, ce era pe sfârşite, mai lumina niţel cerul şi dezvăluia palidele umbre ale unor palate necunoscute. O fereastră joasă lăsa să se vadă un interior luminat de-o rază rătăcită sau poate de-o lampă. Stâlpii de care se prind gondolele căpătau în faţa întunecatelor faţade siluete de spectre. În întuneric, toate lucrurile atinse de vreo rază rătăcită luau o înfăţişare fantastică, înspăimântătoare. Noroc că Alexandra e o fată curajoasă.
Primul lucru care te izbeşte când ajungi întâia dată aici e mirosul: o combinaţie de nămol, peşte şi igrasie dar şi parfum, flori şi sticlă de Murano. Căci Veneţia e o teribilă îmbinare de clădiri pline de flori înmiresmate dar şi case unde se mai deschide câte o fereastră şi o gospodină harnică goleşte în apă oliţa de noapte sau găleata unde a spălat hainele familiei, după care stă la bârfă cu vecina de pe celălalt mal, înjurând că Primaria le-a interzis să-şi usuce rufele deasupra canalelor, treabă pe care oricum n-o respectă.
Pentru un străin e greu să meargă pe jos prin Veneţia. Vaporetto e soluţia practică, dar gondola e cea atât de cunoscută. Ea are aici o viaţă specială, locală, e un fel de peşte ce nu poate trăi decât în apa unui canal. Cele mai frumoase gondole sunt cele negre, strălucitoare, cu scaune îmbrăcate în catifea roşie şi perne multicolore. Dacă esti un visător, te aştepţi să vezi trecând o gondolă cu o frumoasă curtezană, şi să zăreşti un vârf de pantof de sub o elegantă crinolină sau o adiere de evantai. Alexandra a preferat totuşi vaporaşele.
O plimbare pe Canale Grande te convinge că nici un alt oraş nu poate înfăţişa un spectacol atat de feeric şi încântător. Aici fiecare palat are o oglindă în care să-şi admire frumuseţea, căci realitatea, desi nespus de frumoasă, este de două ori mai splendidă prin oglindire. Pe maluri faţadele se succed fără întrerupere, toate pline de farmec şi fiecare în alt chip minunată. Fiecare bucată de zid spune o poveste, oricare palat este o capodoperă. Marmură colorată, dantele de piatră, spirale, coloane, galerii şi vase cu flori, toate farmecă privirea.
Dar nimic nu se poate asemui cu San Marco. În prima clipă ţi se pare că vezi o peşteră splendidă şi întunecată, încrustată cu nestemate. Coloane de alabastru, bronz aurit, marmură roşie şi cristal de Murano scânteiază în lumina blândă precum solzii unei creaturi marine. În interior, atârnat de-o sferă de aur lucrată în filigran, coboară din boltă un candelabru mare, în formă de cruce având vârfurile împodobite cu flori de crin. Cupola seamănă cu o uriaşă roată de mozaic, cu Sfântul Duh în centru, razele drept spiţe şi cei doisprezece apostoli drept circumferinţă. Catedrala este ca o mare Biblie de aur, o lume ameţitoare de îngeri, apostoli, profeţi şi alte figuri ce populează arcadele, stâlpii, bolţile şi chiar cele mai neînsemnate părţi din zid. Mici cuburi de cristal sclipesc precum marea sub razele soarelui. Contururile figurilor încep să tremure, siluetele se tulbură, cutele mantiilor devin mai unduioase şi parcă o viaţă misterioasă se strecoară în aceste personaje. Leul Sfântului Marcu se întinde, cască şi-şi linge labele, profeţii stau de vorbă cu evangheliştii şi îngerii cu tinerele sfinte. Cât timp, grijă, răbdare şi geniu pentru a realiza această uriaşă îngrămădire de capodopere!
Despre străzile Veneţiei se vorbeşte mai rar. Totuşi ele există, iar lipsa maşinilor le dă o înfăţişare deosebită. Vitrinele sunt luminate mereu şi îngustimea străzii face ca lumina să nu se risipească. Peste tot vezi strălucind luminile restaurantelor, cafenelelor, bijuteriilor şi magazinelor de mărunţişuri. E un du-te-vino continuu. După ce străbaţi zeci şi zeci de străduţe, treci peste canale, urci şi cobori tot atâtea poduri, dacă nu eşti atent se poate întâmpla să te întorci exact în punctul de unde tocmai ai plecat. Dar adevăru-i că te laşi pierdut în acest labirint de poveste cu o bucurie fantastică.
Și după ce te plimbi suficient cât să nu te mai simţi stingher, începi să îi poţi deosebi pe localnici, căci trăsăturile lor nu au chiar regularitatea statuilor greceşti, dar au un anumit ritm, feţele sunt senine, aproape liniştite, cu ochii adesea negri strălucitori, chiar daca unele femei sunt blonde, albe şi proaspete. Pe buze au un surâs aproape dispreţuitor, provocator şi plin de farmec, şi câteodată lumina pare a naşte scânteieri de soare şi fulgere de umbră pe chipul lor. Le vezi cum stau la câte o cafenea în faţa unui pahar cu ceva colorat, dar cel mai des le zăreşti lenevind într-un balcon, respirând aerul înmiresmat de florile uriaşe ce cresc atât de bine în climatul umed şi cald al Veneţiei.
Cel puţin aşa vedea Alexandra lucrurile de pe terasa hotelului ei. Mânca nişte pere roşioare atât de gustoase şi cu o culoare atât de vie şi proaspătă, încât le-ai fi înghiţit fie şi numai de dragul culorii. Piersici, struguri şi o cană de must e un mic dejun tocmai perfect. De fapt de o lună, de când a venit în Veneţia, n-a mâncat decât delicioase fructe de mare, şi legume verzi. Chiar a şi slăbit un pic, sau aşa i se părea pe haine. Vara era în toi, căldura venea în valuri, oricum avea nevoie de haine mai lărguţe pentru plimbările prin oraş.
Sandale înalte, o rochiţă de mătase şi chiloţei subţiri ca pânza de paianjen şi un pic lărguţi. Păşea rapid ţop-ţop peste un podeţ, când aproape era să cadă pe burtă: ceva o împiedica să facă vreun pas, de parcă nişte copii răzgâiaţi i-ar fi legat şireturile de la papuci. Era pânza de paianjen care se hotărâse să părăsească domiciliul stabil, şi s-o ia la vale în vizită pe la doamnele gambe. Ce opţiuni are o lady într-o situaţie ca asta? Desigur, să se aplece, să ridice obiectul dar să atragă astfel privirile celor din jur sau... să abandoneze discret pânza c-un şut delicat pe marginea străduţei. Căci, nu-i aşa, unele chestii sunt opţionale în viaţă, n-ai nevoie chiar de toate.

În concluzie doamnelor, vă recomand dieta mediteraneană. Funcţionează!

image Venice poze Venetia

      

       

      


May 16, 2012

Red

A fost odată, demult, demult, spre soare-răsare, o căsuţă din lemn de brad, la poalele unui munte de zăpadă. Aici locuia, împreună cu bunicuţa ei, o fetiţă zglobie şi drăgălaşă pe care toată lumea o iubea. 
Când fetiţa împlini 12 ani bunica îi dărui o superbă mantie de catifea roşie brodată cu fir de aur şi mătase colorată.
- Draga mea, de acum înainte o să porţi această pelerină de câte ori o să pleci seara de acasă. Și ascultă-mă bine ce-ţi zic, să nu-mi ieşi din cuvânt!

Anii trecură şi fata crescu zveltă şi mlădioasă, cu ochi luminoşi şi azurii, păr negru strălucitor căzut peste umeri, şi chip atât de frumos că ar fi tulburat şi stelele de pe cer.
- Red, văd ca s-au uscat tufele de iasomie în grădină! Du-te, rogu-te, la fântâna zânelor şi adu un strop de apă vie! îi zise bunica într-o după-amiază.
Fata porni degrabă, căci era cale lungă. Trebuia să ajungă tocmai la marginea unei păduri, destul de departe de sat, unde lumea spunea că lupii pândesc seara căprioare şi oi rătăcite. La dreapta drumului se întindea cât vezi cu ochii un orizont de munţi ce-şi înălţau capetele semeţe alcătuind o privelişte sublimă.  
Cât de melodios şopteau alături izvoarele, cu voci cristaline ieşind de sub pietre! Cel mai senin cer de vară, diamantul sau cleştarul nu erau mai limpezi decât această apă pură. Umbrele oglindite erau atât de fin colorate şi străvezii, încât cu greu se putea deosebi înţelesul lucrurilor.
Red se aplecă deasupra fântânii să ia apă, dar cupa alunecă şi aproape fu înghiţită de undele transparente. Fulgerător, o mână prinse ferm vasul şi Red zări în luciul argintiu o umbră decupată pe deschiderea de lumină a fântânii. Se-ntoarse şi văzu un tânăr cu ochii de-un albastru adânc, misterioşi şi calzi.
- E periculos să vii aici singură, frumoasă domniţă! Creaturile pădurii încep să se trezească.
- Mulţumesc, dar nu am de gând să stau prea mult. Cui îi sunt acum recunoscătoare că n-am pierdut pocalul?
- Erik. Aş fi onorat să te însoţesc în drumul tău. Se face seară în curând, şi e mai sigur lângă mine.
- Eu sunt Red, spuse ea, şi-un zâmbet larg îi lumină faţa.

Săptămânile următoare au continuat să se întâlnească. Uneori doar stăteau tăcuţi în grădina cu leandrii, iasomie şi trandafiri şi ascultau susurul vântului şi trilurile păsărilor atrase de culoarea şi parfumul florilor. Dar cel mai adesea ieşeau la călărie. Erik părea că ştie totul despre pădure şi creaturile sălbatice ce se adăpostesc acolo. A învăţat-o chiar şi să tragă cu arcul. 
- Mai spune-mi o dată de ce facem asta?
- Ca să te poţi apăra când va fi nevoie! Ți-am povestit că în pădurile astea sunt multe vietăţi care n-ar ezita să te sfâşie dacă le dai ocazia. În special în nopţile cu lună plină ies la vânătoare.
- Parcă eşti bunica! Numai ea mă ţine în casă de câte ori e lună plină, zice că umblă lupii după pradă!
- Și are dreptate, crede-mă!
- Și de unde ştii tu toate astea?
El îi aruncă o privire serioasă şi apoi îi răspunse zâmbind:
- De la tatăl meu, care la rândul lui a învăţat de la bunicul. O să-ţi povestesc altă dată.
- Hmmm, dar balul zânelor e într-o seară cu lună plină. Să crezi tu că nu mă duc! pufni ea supărată.
- Acolo mergem împreună, nu se va întâmpla nimic cât sunt eu lângă tine.

În pragul uşii, Erik nu-şi putea dezlipi privirea de la ea. Rochia cu aplicaţii din flori stilizate îi dădea un aer copilăresc şi delicat, dar extrem de feminin.
Dintr-un sipet de lemn placat cu fildeş, el scoase o fragilă comoară. 
- Bijuteriile au fost lucrate pentru mama mea. Le-am păstrat special pentru ziua când cineva le va aprecia din nou frumuseţea. Aş fi tare fericit dacă ţi-ar împodobi făptura minunată.


Colierul brodat cu fir de aur şi perle atrăgea hipnotizant privirea, iar cerceii fini sclipeau jucauş. Delicateţea şi măiestria cu care fuseseră făurite podoabele puneau perfect în valoare strălucirea naturală a tinerei.

- Red, să nu dai jos pelerina sub nici un motiv! se auzi glasul bunicii.
- Dar, bunico...
- Sub NICI un motiv, înţelegi, copilă, sau altfel nu pleci nicăieri! tună bunica poruncitor.
- Bine, bine... să mergem! 

Soarele ce apunea arunca o lumină trandafirie pe faţada palatului, ce părea că roşeste de plăcere. Tonuri perlat-sidefate, transparenţe de rubin, vinişoare de agat, toate îmbrăcau crestele munţilor în nuanţe care ar face să pălească orice giuvaer, de parcă muntele era înveşmântat într-o uriaşă haină de mătase cu nuanţe schimbătoare şi reflexe de opal. Treptat splendidele culori se şterg şi se pierd în tente indigo, iar lumina se retrage spre culmile înalte. 

Cei doi intrară în sala imensă de bal, ce avea pereţii acoperiţi cu tapet argintiu, candelabre uriaşe de cristal şi pardosea de marmură. Încăperea fremăta dentece şi hohote de râs. Mirosea a primăvară, frezii şi şampanie. Perdelele diafane bătute de vânt susţineau ritmul muzicii pe care se mişcau vioi perechile. De peste tot catifeaua arunca ape, mătasea vălurea, taftaua foşnea şi brocartul de aur îşi etala paietele.
Red arăta fantastic în rochia albă cu tăieturi perfecte, iar colierul de perle scânteia cu reflexe satinate la fiecare mişcare. Ea se lăsă purtată de intonaţia suavă a muzicii, aproape plutind în aerul parfumat al nopţii.
Feeria fu brusc întreruptă când vâlvătăi roşii începură să învăluie un colţ al sălii şi apoi totul porni să ardă împrejur. Flacările tot creşteau şi creşteau stârnite de vântul ce intra prin ferestre. Era o atmosferă sufocantă şi întunecată.
- Red, repede, să ieşim pe aici! o trase Erik de mână.
Țipătul unei domniţe o făcu să se întoarcă. Marginea de jos a rochiei acesteia luase foc şi fata se uita încremenită cum urcau flăcările. 
- Heeei, nu putem s-o lăsăm acolo!!! Trebuie s-o ajutăm cumva!
- Caută iute ceva să stingem focul, o pătură, o haină groasă!
În jur nimic nu părea să fie util, aşa că Red îşi trase grăbită mantia de pe umeri şi i-o dădu lui Erik.
Numaidecât auzi un ţiuit puternic în urechi, pe urmă în cap, privirea i se înceţoşa, totul devenea confuz. Începu să simtă arsuri şi furnicături, întâi în spatele genunchilor, apoi peste tot, pe braţe şi picioare. Pielea i se întindea. Senzaţia devenea din ce în ce mai acută şi durea îngrozitor. 
Oase pocnesc, gheare şi colţi ascuţiţi se zbat să erupă, totul pulsează. Apoi linişte, şi-un miros dulceag de sânge. Îi era foame.
Cum ar fi dacă ar înşfăca pe unul dintre cei cărora le putea adulmeca frica prin pori? Ar fi aşa de uşor să frângă încet fiecare strat al pielii, să-i sfâşie carnea de pe oase şi jugulara cu colţii. Doar o muşcătură, doar una...

Alexandra se trezi brusc, inima îi bătea tare, mai-mai să-i spargă coşul pieptului, şi avea o inconfortabilă senzaţie de greaţă. Îşi muşcase buza, şi o bobiţă de sânge îi lăsase un gust metalic sărat pe limbă. Se linişti încetul cu încetul. Fusese doar un vis şi unul chiar frumos, exceptând partea de final.
Pufni în râs numai gândindu-se la ideea năstruşnică de a ajunge vreodată să poarte ditamai blana. Se ridică sprintenă din pat şi se îndreptă spre bucătărie. Aruncă o ocheadă cochetă oglinzii din hol şi îngheţă. La gât purta delicata bijuterie din vis! Cumva nu-şi putea desprinde privirea de la cele 13 perluţe brodate în pânza de aur.
- Ah dragă, văd că te-ai trezit! auzi Alexandra glasul bunicii ei. Am venit mai devreme, şi n-am vrut să te trezesc, dar am zis să-ţi las la gât cadoul de ziua ta. Sper că-ţi place!
Era într-adevar minunat. Un gând ciudat se strecură în mintea fetei: anul ăsta nu sunt cumva 13 nopţi cu lună plină

Această povestire a fost scrisă pentru concursul organizat de Revista de Povestiri  și  Galeriile Zehava.


P.S. Sfat pentru ai mei: oameni buni, nu citiţi bloguri înainte de culcare! Serios, nici măcar la seriale să nu vă uitaţi! Mmm... bine, hai să zicem blogurile din listă... şi poate la serialul Once Upon a Time dacă vă place gagica şi un pic de muzică... şi... gaaaata, gata, bineeeeeee, faceţi ce vreţi voi, gaaaaata!



I don't believe in fairy tales
I don't believe in fairy tales
  but I believe in you and me  
take me to wonderland  
take me to take me to  
take me to wonderland 
You be the Beast and I'll be the Beauty, beauty 
Who needs true love as long as you love me truly.  
I want it all, but I want you more  
Will you wake me up boy if I bite your poison apple.


and remember children... All Magic Comes With A Price 
  


Cum ziceam, această povestire a fost scrisă pentru concursul organizat de Revista de Povestiri  și  Galeriile Zehava.
P.P.S. Rezultatele au fost afişate: aici

May 09, 2012

Cine se scoală de dimineaţă...

Era o linişte  desăvârşită, mă plimbam pe uliţa pustie ce mirosea a plăcinte cu măr şi brânză dar mai ales a tocăniţă de carne afumată şi pâine coaptă în cuptorul cu lemne. O portiţă veche scârţâia la fiecare adiere de vânt ademenind ochii spre tufele de trandafiri şi puzderia de alte flori colorate. Frunzele unui vişin unde câteva păsărele îşi dregeau glasurile foşneau abia auzit. O iau pe drumul care duce spre pârâul din spatele grădinii, când deodată îmi sare în faţă un iepure albastru. Clar, era vremea să mă trezesc. 

Corpul mi se cufunda relaxat în patul moale, dar mintea rămăsese la mirosul de coptură din satul bunicilor şi refuza să accepte că urmează o nouă zi de şcoală. Din sufragerie se auzea sunetul televizorului care mormăia aceleaşi inepţii zilnice, semn clar că tata se trezise. Urma să-mi trântească o pernă în cap pe post de ceas deşteptător. Mai bine mă ridic eu din pat.
Trec pe lângă ceasul cu cuc (hai mă să nu v-aud, toţi am avut un ceas cu cuc) ce arăta 6 şi câteva minute. Orele încep la 7 dimineaţa, dar avantajul e că după masă ai timp destul să te uiţi la desene. Codiţele lui Sandy Belle erau deja o modă la şcoală, dar când eşti brunetă cu ochii mici şi întunecaţi, parcă te uiţi mai cu spor la Țestoasele Ninja sau Denver.

Brrrr, urăsc apa rece dimineaţa. Știaţi că periuţa de dinţi a fost inventată de chinezi? Mda, şocant! O să auzim curând că ei au inventat şi hârtia! A, da? În fine, eu mă gândeam la cea de...auuuuch!!! Mna, acum mă doare şi-un dinte. Am auzit că spălatul pe dinţi excesiv duce la creşterea sensibilităţii lor. Dar eu deja sunt o fiinţă atât de sensibilă, nu vreau să-mi mai crească nimic! Am auzit zvonuri cum că organismul uman creşte doar până pe la 22 ani, eu atât sper, să afle şi fundul meu treaba asta până atunci.

Tata îmi aruncă o privire ciudată din capătul holului. Am stat oare prea mult în baie, întârzii la şcoală? Repede repede, ce să iau azi pe mine? Blugii roşii strâmţi şi tricoul negru cu floricele sau blugii verzi cu... cu... cu ce naiba se asortează verdele? Trag rapid tricoul pe mine! Rimelul, unde am pus rimelul? Ar fi exagerat să dau şi cu luciu? Mmmm mai bine nu, azi avem oră de bio cu obsedata aia ce se uită strâmb la noi şi dacă avem o fundă roşie-n păr, darămite o umbră de ruj. Da, presimt că o să mi se facă brusc atât de rău, că o să mă duc la cabinetul medical. Antropizare, poluare, biotop, ereditate, ecosisteme, pfuuuu, nu, nu azi!

Oglinda asta nu mă iubeşte deloc!!! Ce merge mai bine cu floricelele roşii, ponytail în vârful capului sau pe-o parte? Dă-i pace, las părul liber, e deja târziu. Bun, deci cărţile le-am luat, pix, gumă, şerveţele, leucoplast, calculator, bilet de autobuz, ochelari de soare, ceva mărunţiş, biscuiţi. Hai că-s gata! Hmmm, e cam întuneric afară, oare plouă?
- Alexandra dragă, unde mergi totuşi la ora asta? îl aud pe tata rânjind cu toţi dinţii. E bine că te-ai spălat încă-o dată pe dinţi, da’ parcă "pijamaua" asta înflorată e un pic exagerată, mai bine una de bumbac. Și treci în pat la somn, nu vezi că-i 12 jumate?!

Ce doream de fapt să vă spun e că niciodată nu mi-au plăcut ceasurile cu cuc şi ticăitul lor enervant! Sunt perfide, şirete, prefăcute şi te lucrează pe la spate! Chiar nu mi-aş dori să primesc aşa ceva când, de exemplu, ecranul smartphone-ului arată ora atât de drăguuuţ, dar mai ales foarte mare şi clar dom'le!

May 02, 2012

Doar o vorbă despre nimicuri

Nastratin Hogea avea două păsărele într-o colivie. Într-o zi a trimis după veterinar.
-Sunt tare îngrijorat de păsările mele. Nu s-au mai găinăţat de o săptămână.
Doctorul s-a uitat în interiorul coliviei şi l-a întrebat:
-Întotdeauna ţii pe fundul coliviei o hartă a pământului?
-Nu, i-a răspuns Nastratin, am pus harta doar acum o săptămână, căci nu mai aveam ziare.
-Aha, păi aşa se explică! Păsările sunt creaturi sensibile. Preferă să se abţină, căci îşi imaginează că s-a adunat destul rahat pe această planetă. 

Aşa şi eu, am senzaţia că se vorbeşte foarte mult despre orice şi se pierde prea mult timp cu informaţii care nu folosesc nimănui, seci, goale, inutile. Nu lăsaţi cuvintele să interfereze cu experienţele voastre, adică nu chiar cu toate. Din când în când nu spuneţi nimic, nu puneţi vreo etichetă, doar fiţi de faţa şi priviţi. 
Acumularea de cunoştinţe nu este totuna cu adevărul şi cunoaşterea, cuvintele reprezintă doar un concept, la fel cum cuvântul "iubire" nu este totuna cu iubirea propriu-zisă, sau cuvântul "hrană" cu hrana reală. Limbajul este foarte alunecos, el substituie realitatea cu descrierea ei. Numele nu este niciodată acelaşi lucru cu obiectul real. Limbajul falsifică realitatea, căci ordonează lucrurile într-o manieră liniară. Ca să alcătuim o frază, începem mai întâi cu un cuvânt, urmat de un altul, şi altul. Dar existenţa nu este liniară, ci simultană. Nu exist eu, apoi tu, apoi el, ci existăm cu toţii simultan. Rostind un cuvânt ai interzis contrariul său. Totuşi contrariile coexistă, viaţa cu moartea, iubirea cu ura. Dacă spui "în cameră este lumină" afirmi automat că "în cameră nu este întuneric". Limbajul nu acceptă paradoxul, cuvintele nu pot descrie decât o jumătate de adevăr, în schimb existenţa este paradoxală, neliniară, multidimensională.
Numele sunt necesare, dar măcar pentru o clipă să nu ne identificăm cu ele, altfel ratăm exact existenţa pură. Viaţa este vie, plină de contrarii şi ritmuri. Acum pleci, acum te întorci. Acum te desparţi, acum te întâlneşti din nou. Un om care iubeşte simte din când în când nevoia să se enerveze, în caz contrar iubirea devine monotonă, o fundătură unde este imposibil să te relaxezi. Limbajul este liniar, dar existenţa este circulară.

Aşa încât orice aţi încerca să demonstraţi cu ajutorul cuvintelor este irelevant, căci realitatea nu depinde de nici un argument. Ea există în sine, a existat înaintea noastră şi va continua să existe şi când noi nu vom mai fi. Nu are nevoie de martori şi de sentinţe. E irelevant dacă eşti pro sau contra, doar îţi risipeşti energia şi timpul în dispute. Mai bine ai trăi direct, mai bine te-ai bucura.
Fiindcă vieţii nu-i pasă de convingerile tale, ceea ce contează din perspectiva vieţii este că trebuie să mănânci dacă ţi-e foame, să bei dacă ţi-e sete, să te acoperi dacă este prea frig, să dormi dacă eşti obosit. Aceste lucruri minore nu sunt de fapt chiar atât de minore, ele sunt vitale. Nu poţi vedea ce se află chiar sub nasul tău, dacă te gândeşti la lucruri aflate la mare distanţă, la cuvinte, concepte, doctrine. Tot ceea ce v-aţi dorit vreodată se află chiar acolo, în faţa voastră. Aşa că trăieşte pur şi simplu, bucură-te de viaţă şi de lucrurile mărunte. 
Și nu uita să râzi. Cu cât râzi mai mult, cu atât dramatizezi mai puţin, cu atât eşti mai senin şi mai sănătos.
Căci cel mai mare dar al Universului este liberul arbitru, şi asta ne-a dat fiecăruia dintre noi şansa de a-şi alege singur drumul.
Carlos Castaneda spunea: "Noi ori ne facem nefericiţi ori ne întărim, tot atât muncim". 

Se spune că într-o zi pe când regele se afla în vizită la maestrul zen Muhak, a grăit astfel:
-Prietene, ne cunoaştem de multi ani, suntem singuri, le-am spus servitorilor mei să plece. Să schimbăm câteva glume. N-am mai râs de prea mult timp!
-Va poftesc stăpâne, să-mi spuneţi ceva vesel...
-Dragul meu Muhak, oricât ai fi tu de maestru zen, nu faci mai multe parale decât un măgar, un măgar dobitoc! Ha, ha, ha!... Acum e rândul tau, a spus regele. Spune-mi ceva hazliu!
-Stăpâne, aşa cum sunteţi acum, semănaţi cu Shakyamuni la poalele copacului Trezirii!
-Asta nu e deloc amuzant, a spus regele. Eu te compar cu un măgar dobitoc, iar tu mă asemeni cu marele Buddha însuşi!
-Dar stăpâne, a răspuns Muhak, e ceva specific măgarilor să vadă peste tot doar măgari şi specific lui Buddha să vadă în orice fiinţă doar natura sa de Budhha.

P.S. Doar pentru filozofi - un prieten a scris un mic tratat despre nimic: