It's all about luuuuuv

O femeie s-a dus la un politist şi i-a spus:

- Domnule ofiter, bărbatul acela mă enervează îngrozitor.

- Dar doamnă, v-am privit aproape tot timpul, iar bărbatul acela nici măcar nu s-a uitat la dumneavoastră.

- Ei bine, a spus femeia, şi acest lucru nu vi se pare îngrozitor de enervant?

Bărbatul şi femeia sunt două lumi diferite şi le e dificil să se înţeleagă. Dar diferenţele sunt foarte valoroase, căci ele sunt tocmai premisele pentru care bărbaţii se simt atraşi de femei şi invers. Căci dacă toate diferenţele ar dispărea şi ei ar avea psihologii identice, şi iubirea ar dispărea la rândul ei, căci n-ar mai exista polaritatea care să-i dea naştere. Bărbatul şi femeia sunt precum polul pozitiv şi negativ, ei se atrag magnetic unul pe celălalt.  

Atunci de ce e oare aşa de greu să stabileşti o relaţie de cuplu? Simplu, pentru că încă nu existăm, mai precis nu ne-am născut complet încă. Suntem doar o potenţialitate, o sămânţa. Numai două persoane împlinite pot stabili o relaţie de cuplu. Asta înseamnă să iubeşti, să împărtăşesti ceva cu altcineva. Dar înainte de a putea împărtăşi, trebuie să ai ce, trebuie să ai iubire de dat. Două seminţe nu pot intra în relaţie pentru că sunt închise, dar două flori pot, îşi pot împărtăşi reciproc misterele, pot să plutească împreună purtate de vânt, dar seminţele sunt complet închise, cum ar putea ele să comunice?

Unii iau decizia să nu crească, nu devin niciodată o realitate propriu-zisă, rămân la stadiul de potenţialităţi. Căci o relaţie te expune în toată nuditatea şi urâţenia pe care o ai. Pare mai sigur să păstrezi distanţa. Chiar şi cei îndrăgostiţi păstrează de multe ori distanţa, îşi impun limite reciproc, pe care sunt foarte atenţi să nu le încalce, căci nu se ştie ce se poate întâmpla. Si asta e un fel de relaţie, dar nu de cuplu, ci de posesiune. Părintii îşi posedă copii, soţii unul pe celălalt, etc. De ce unii decid să rămână în stadiul de seminţe? Simplu, pentru că e mai sigur. Floarea poate fi distrusă mult mai uşor, este expusă, este un lucru delicat, i se pot întâmpla atâtea lucruri, este într-un permanent pericol. Dar viaţa înseamnă nesiguranţă. Cel care doreşte să cucerească cele mai înalte piscuri trebuie să-şi asume şi riscul de a cădea. Dacă existaţi, apare în mod firesc dorinţa de a explora, iar o relaţie de cuplu este o formă de explorare, a conştiinţei celuilalt, explorarea teritoriului său. 

Dar ţi-e teamă. Să-i permiţi cuiva să-ţi atingă centrul este periculos, căci nu poţi şti dinainte ce va face acea persoană dupa ce te vei expune complet. Aşa încât unii oameni nu se deschid niciodată. Viaţa orientată către teamă nu poate conduce niciodată la relaţii profunde, căci îi permiţi celuilalt intrarea doar până la un punct, dincolo de care ai pus ziduri groase. 

Sunt şi îndrăgostiţi care se tem unii de ceilalţi. Dar asta nu e iubire, e doar un aranjament între două persoane care depind una de cealaltă, care se exploatează, se manipulează, se controlează, se domină şi se posedă reciproc. Pe când premisa de bază a iubirii este libertatea acordată celuilalt. Dacă celălalt este fericit, bucuraţi-vă! Dacă poţi participa, foarte bine, dacă nu, lasă-l să-şi savureze fericirea. Căci dacă i-ai distrus o dată fericirea, la rândul lui va avea grijă să facă la fel, şi în loc să deveniţi prieteni, vă transformaţi în duşmani. Vârful iubirii este înconjurat din toate părţile de valea întunecată a urii, şi e foarte uşor să cazi în ea. 

Nu poţi iubi pe cineva când nu eşti liber, căci iubirea nu este frumoasă decât atunci cand este dăruită în mod voluntar, nu când este cerută sau impusă. Nu trebuie predată, explicată. Dacă nu există bariere, se va manifesta în mod natural. Iubirea este ca un fluviu, energia sa va sfărâma orice piatră aflată în cale, până va ajunge la ocean. Oricât de departe, oricât de bine ascuns, râul îl va găsi mai devreme sau mai târziu. Dar ce se întâmplă când în calea sa sunt construite ziduri rezistente? Reuşeşte el să treacă de barierele naturale, dar dacă în calea lui sunt ridicate obstacole artificiale este posibil să nu ajungă niciodată la ocean. În natură există armonie, obstacolele naturale sunt mai mult provocări pentru a stimula ceea ce este latent în interior. Dar dacă oamenii inventează bariere, curgerea se opreşte.

 

Ne naştem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Solitudinea este natura noastră, dar de obicei e înţeleasă greşit. Nu trebuie confundată cu singurătatea. Solitudinea are o frumuseţe a ei, e ceva pozitiv, senin. Singurătatea e întunecată, tristă, negativă. Singurătatea e un gol interior, ce trebuie umplut. Pe măsură ce se adânceşte, oamenii fac tot felul de prostioare. Devin obsedaţi de muncă, privesc la televizor cu orele, se joacă singuri, se reped către locuri de distracţie, numai pentru a evita să rămână cu ei înşişi. 

Aşa apar relaţiile născute din teamă, din cauza fricii de singurătate. Atâtea lucruri se petrec în numele iubirii... totul cu excepţia iubirii. Lupte, certuri, orice! Te foloseşti de celălalt doar ca să poţi uita de singurătate. Dar dacă reuşeşti să-ţi accepţi starea de solitudine, poţi în sfârşit să intri în relaţie cu alţii, şi asta va aduce împlinire, căci ea nu mai are la bază teama. După ce ţi-ai descoperit solitudinea, poţi fi implicat în orice, oricând, căci nu va însemna o fugă de tine însuţi, ci manifestarea potenţialului tău. 

Și ca să nu-mi spună prietenii ca i-am omorât iarăşi cu descrieri şi cugetări, să trecem la ceva mai drăguţ: 

La o petrecere, gazda a auzit conversaţia dintre doi domni invitaţi.

- Oh, o ador, a declarat unul dintre ei.

- Și eu aş adora-o, dacă ar fi a mea, a spus celălalt.

- Graţia cu care merge şi felul în care îşi ţine capul, minunaţii ei ochi căprui...

- Eşti foarte norocos.

- Dar ştii ce îmi dă cel mai tare fiori? Felul în care îşi freacă gura de urechea mea.

- Domnule, a intervenit gazda, am ascultat din greşeală aceste cuvinte pline de afecţiune. În vremurile astea, mărturisesc că admir un barbat care îşi iubeşte cu atâta pasiune soţia.

- Soţia mea? a răspuns domnul în cauză surprins. Nu, vorbeam despre calul meu de rasă, campioana mea.

Oamenii se îndrăgostesc de lucruri, de animale. E şi asta o formă de iubire, dar încercaţi totuşi nivelul următor. 

Mărturisesc că eu prefer oamenii... unii chiar merită!