August 21, 2012

Azi despre libertate

Când cineva te întreabă "Cine eşti?", ce răspunzi? Spui cum te cheamă. Dar numele nu e al tău, tu ai venit pe lume anonim. Numele e arbitrar, e doar o etichetă. Sau poate spui profesia ta. Dar asta e doar cum îți câştigi existenţa, n-are nici o relevanţă, nu spune mare lucru despre tine. Orice om vine pe lume ca o foaie albă, iar ceilalţi rivalizează care să o mâzgălească mai tare cu inscripţii de tot felul. Și cu cât sunt mai multe, cu atât te crezi mai superior. Cu sens sau fără sens, te vei simţi tot mai important.

Nastratin Hogea şi doi prieteni povesteau despre personalităţile cu care seamănă.
Primul prieten spune:
- Chipul meu seamănă cu al lui Winston Churchill, deseori am fost confundat cu el.
Al doilea zice:
- În cazul meu, oamenii cred că sunt Richard Nixon şi îmi cer autograful.
Nastratin rosteşte şi el:
- Asta nu e nimic. Ei bine, eu am fost confundat cu însuşi Dumnezeu.
Cei doi întreabă într-un glas:
- Poftim??
- Ei bine, când am fost trimis la închisoare pentru a treia oară, gardianul a exclamat când m-a vazut: "Oh Doamne, iar ai venit?"

Când vii pe lume eşti gol, dar treptat societatea îţi va atribui un rol, iar tu te vei lipi de el, şi asta îţi va restrânge libertatea, căci eşti deja mărginit.
Sau credeţi cumva că sunteţi liberi? Ai fi tentat să spui "da", dacă eşti în siguranţă materială, fără grija zilei de mâine, perfect sănătos şi dacă nu depinzi de nimeni.
Dar de fapt omul nu poate fi ceea ce ar vrea sa fie, şi nici chiar măcar ceea ce crede el că este. Cineva te elogiază şi tu eşti mulţumit. Cineva îţi face reproşuri şi buna dispoziţie se strică. Aparent ai întotdeauna nevoie de susţinerea celorlalţi, ai nevoie de cineva care să te aprecieze, de cineva care să te aplaude, să-ţi spună ce frumos şi ce inteligent eşti. Adică eşti dependent de ceilalţi. În fapt nimeni nu poate să spună ceva cu adevărat despre tine, toţi vorbesc despre ei, şi din punctul lor de vedere. Aşa că, dacă nu-ţi place ce auzi, ar trebui să nu mai asculţi ce zic alţii, şi să cauţi răspunsurile în tine, tu eşti singurul în măsură să ştii cum eşti.
Adevarul e că trebuie să luptăm ca să devenim liberi şi pentru a ne cunoaşte.

Aveţi mulţi bani, vă bucuraţi de respect şi stimă, sunteţi un bărbat cultivat, pe scurt, sunteţi de invidiat. De dimineaţă v-aţi trezit sub influenţa unui vis urât. Disconfortul a dispărut, dar a rămas un fel de oboseală în gesturi. Vă pieptănaţi, dar din neatenţie, vă cade pieptenele. Îl ridicaţi cu o uşoară nerăbdare şi el alunecă din nou şi poc... iată un mănunchi de stele pe oglinda veche de care eraţi aşa de mândru. Simţiţi nevoia să vă vărsaţi iritarea pe cineva. Menajera a uitat să vă pună ziarul de dimineaţă lângă cafea. Paharul se umple, o asemenea delăsătoare nu merită să mai stea mult timp în casa dumneavoastră.
E vremea să ieşiţi, vă hotărâţi să mergeţi pe jos, căci soarele are un efect liniştitor. Uite, două femei tinere vă aruncă o privire şi una îi şopteşte prietenei sale: "E chiar pe gustul meu." Acum cu siguranţă nici una dintre neplăceri nu mai merită să vă gândiţi la ea, şi zâmbiţi. La birou secretara vă dă un număr greşit. Sunaţi şi a doua oară, şi omul vă spune nervos că-l înnebuniţi, că sunteţi un bădăran. Pe hol vă împiedicaţi de un covor şi vă răstiţi apoi la mesagerul ce vă aduce o scrisoare. Dar conţinutul mesajului e aşa de flatant încât iritarea se risipeşte încetul cu încetul, şi terminaţi lectura scrisorii în cea mai agreabilă stare.

Aş putea să continui la infinit... căci aşa se desfăşoară fiecare zi.
Deci unde este libertatea când oamenii şi lucrurile pun stăpânire pe om în aşa măsură încât el îşi uită starea, interesele şi pe el însuşi?


Vedeţi aşadar în ce haos trăieşte omul zi după zi. Suntem doar niste maşinării, guvernate în totalitate de împrejurările exterioare. Puteţi să comandaţi emoţiilor voastre? Nu. Puteţi încerca să suprimaţi sau să goniţi o emoţie cu ajutorul alteia. Dar nu le puteţi controla, ele vă conduc pe voi. Aşa că lăsaţi-le să iasă la lumină, trăiţi-le total, suportaţi-le. E un proces dificil, dar odată acceptate ca făcând parte din voi, ele vor dispărea de la sine. Dar mai întâi trebuie să vi le asumaţi, să le recunoaşteţi în voi, să nu le reprimaţi.
Dar aveţi grijă cum le exprimaţi. De exemplu dacă vă simţiţi furios, mergeţi undeva unde sunteţi singuri, căci mânia atrage după sine de multe ori violenţă. Procesul vă priveşte doar pe voi, trebuie sa fie privat, fără alţi oameni, căci altfel e posibil să fiţi atras într-un cerc vicios, şi ciclul nu se va sfârşi niciodată.
Reprimarea înseamnă sinucidere, căci mintea se divizează. Partea pe care o acceptaţi devine conştientă, şi cea pe care o negaţi devine inconştientă. Aruncăm în subconştient toate gunoaiele pe care societatea le respinge, dar cu cât mai multe aruncăm, cu atat mai mult ele pătrund în noi.
Oamenii care nu se înfurie niciodată şi care îşi controlează în permanenţă emoţiile sunt foarte periculoşi, feriţi-vă de ei. Căci cel care nu se înfurie niciodată va exploda la un moment dat şi va acţiona ca un posedat. Controlul înăbuşă sensibilitatea, care moare, şi numai cei morţi şi insensibili nu sunt afectaţi de nimic. Controlul devine scopul lor suprem în viaţă, iar rezultatul este moartea. Căci tot acest efort de a controla tot, în permanenţă, răpeşte energia vitală şi viaţa devine un proces amorţit, lipsit de suflu. Iar societatea exact asta face şi începe procesul din copilărie.
Învăţaţi să vă cunoaşteţi direct, nu prin intermediul diverselor ideologii pe care societatea v-a forţat să le acceptaţi. Nu vă mai priviţi prin ochii altora, căci şi voi aveţi ochi, nu sunteţi orbi. Pătrundeţi în interior fără prejudecăţi, scenarii şi presupuneri, doar observaţi, nu judecaţi.
Mai e un lucru important pe care ar trebui să-l inţelegem şi anume diferenţa majoră între reacţie şi răspuns la un stimul extern.
Reacţia este dominată de cealaltă persoană. Cineva vă insultă, sunteţi nervos şi reacţionaţi. Nu puteţi vorbi aşadar de independenţă, căci oricine vă poate influenţa într-o direcţie sau alta dacă doreşte. E o formă de şantaj emotional.
Răspunsul se naşte din libertatea individuală. El nu depinde de celălalt. Voi puteţi gândi cu detaşare: oare de ce mă insultă? Poate are dreptate, poate nu. Oricum ce rost are să vă încărcaţi inima?
Toate emoţiile, şi bune şi rele, fac parte din armonia fiinţei noastre. Ele trebuie doar conştientizate, înţelese, şi chiar dacă sunt tunete şi fulgere poate fi un moment frumos ce merită contemplat. Cuvântul cheie este "înţelegerea". Căci nu există nici o altă cale să scăpaţi de ele, decât privindu-le. Atunci când eşti constient de ea, mânia se va transforma în energie pură, în iertare şi compasiune, căci nu mai e nevoie să o reprimi, nu te mai apasă, nimeni nu mai trebuie să sufere. Când o veţi înţelege perfect, ea va dispărea, precum apa care se evaporă când căldura atinge un anumit prag.
Toate se petrec în interiorul nostru, ele au existat acolo dintotdeauna, au fost doar scoase la lumină de diverse pretexte. Trăiţi-le, priviţi-le, dansaţi, mâncaţi, dormiţi, iubiţi, tot ce vă pofteşte inima.
Și străduiţi-vă să răspundeţi, nu să reacţionaţi. Nu mai încercaţi să schimbaţi exteriorul, decorul, nu vă foloseşte la nimic, căci purtaţi peste tot interiorul cu voi. Schimbaţi-vă pe voi înşivă, şi doar aşa veţi fi liberi.

În încheiere vă recomand un filmuleţ, să vedeţi ce înseamnă de fapt natura umană fără conştientizare, înţelegere şi compasiune. Eu n-am mâncat două zile după ce m-am uitat, şi oricum n-am reuşit să ajung la finalul documentarului, am cedat la minutul 55.


P.S. prima parte AICI

August 17, 2012

Cosmic Voyage


August 14, 2012

Alte nimicuri umane gen fericire, perfecționism...

Tatăl şi-a dus fiul la un spectacol de striptease. În tot timpul show-ului, el a continuat să pufnească din nas.
- Ce-i tată, nu-ţi place spectacolul? l-a întrebat fiul.
- Sigur că îmi place, i-a răspuns acesta. De fapt, mă gândeam la maică-ta...

Comparaţiile vor atrage întotdeauna după sine probleme. Fericirea apare atunci când încetezi să compari totul, când eşti pur şi simplu doar tu însuţi şi competiţia cu ceilalţi dispare. Dar oamenii au fost educaţi în aşa fel încât să devină idealişti, şi nu realişti. Toţi cred că ar trebui să fie cineva, ceva, şi uită că ei pur şi simplu deja SUNT. Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului. Fă-o verde pe a ta!


Când eşti mic, ţi se dă o imagine care trebuie să-ţi placă şi pe care trebuie s-o atingi. Aşa că începi încet încet să condamni realul în favoarea irealului, şi asta devine coşmarul tău, pentru că orice ai face nu este perfect. Orice ai realiza, tot nu te simţi împlinit, pentru că aşteptările tale sunt bolnave şi nerealiste. Nu uita că eşti o fiinţă umană, într-un anumit spaţiu şi timp, cu anumite limite. Perfecţioniştii trăiesc întotdeauna la marginea nebuniei, sunt nişte oameni obsedaţi, orice ar face nu este destul de bine. Dar ei uită că perfecţiunea nu e posibilă pentru oameni, şi că tocmai imperfecţiunea îi face atât de frumoşi.
Viaţa îţi creează destule probleme, dar ele pot fi rezolvate, însă cele pe care ţi le dă idealismul, acelea sunt pur şi simplu imposibile. Orice ai fi şi orice ai face, fă total, cât de bine poţi tu. Și nu te mai gândi dacă e sau nu perfect, căci nu va ajunge niciodată să fie, dar e de ajuns dacă te-ai implicat, dacă ţi-a plăcut, dacă te-ai simţit împlinit, dacă ai trăit prin lucrul respectiv. Doar uită de cuvântul "perfecţiune". De exemplu un perfecţionist nu va fi capabil aproape niciodată să-şi termine curăţenia în casă, deoarece va considera întotdeauna că mai are ceva de făcut. Iar un om care este perfecţionist cu el, va fi şi cu ceilalţi. El nu doar că este nevrotic, dar şi creează o atmosferă nevrotică în jurul lui şi îi contaminează pe apropiaţi.
De fapt, totul e exact aşa cum trebuie să fie, nimic nu lipseşte şi nimic nu e în exces. Singura problemă suntem chiar noi. Numai omul se simte tulburat şi divizat. Vrei o casă mai mare, deşi ai putea trăi confortabil şi unde eşti. Vrei mai mulţi bani, deşi o duci bine, dar tu continui să acumulezi. Vrei cel mai frumos/bun partener, deşi cândva l-ai considerat aşa şi pe cel pe care-l ai acum.
Fericirea obţinută prin comparaţie este o prostie: "eu am o maşină mai frumoasă ca a ta." Cum poţi fi fericit pentru că altcineva nu are ceva? Ce legătura are fericirea ta cu lipsa unora? În felul ăsta tot timpul se va găsi cineva care să aibă o casă, o maşină, o înfăţişare mai frumoasă ca a ta. Și-n plus posesiunile nu te ajută niciodată să fii fericit. Căci fericirea e o stare existenţială, un mod de a fi, nu de a avea.
Unii spun că oamenii sunt nefericiţi din cauza structurii sociale şi a sistemului economic. Alţii dau vina pe mediul în care ai crescut. Unii chiar pe diavol. Dar întotdeauna altceva sau altcineva e de vină, niciodată tu.
Ei bine, nu... dacă eşti nefericit, tu şi numai tu esti răspunzător de acest lucru. Nimic altceva nu o să te ajute, nici dacă o să câştigi la loto, nici dacă primeşti cea mai frumoasă femeie din lume. Dacă vei rămâne cu aceeaşi structură mentală, nimic nu o să te ajute. Dă-ţi silinţa să faci ceva perfect, şi nu va ieşi. De câte ori te străduieşti prea mult să faci ceva, îl strici. Lasă doar lucrurile să se întâmple, implică-te total, dar în mod natural, nu forţa nimic.
Cu cât te gândeşti mai mult la perfecţiune, cu atât devii mai nevropat. Compari mereu, şi mereu dai greş, căci nu te poţi implica total dacă o parte din tine face mereu comparaţii, în loc să se dedice acţiunii respective. Cine simte nevoia să fie superior pentru a se simţi bine, stă pe un vulcan. De regulă suferă de un complex de inferioritate, căci numai un om inferior se poate crede superior. Un om autentic, nu se simte nici inferior, nici superior, căci ştie că este unic şi incomparabil.
Idealul aduce scindare. Cu cât idealul e mai mare, cu atât mai mare va fi scindarea. El presupune viitor: cândva în viitor, vei fi un mare... ceva. Între timp eşti un nimeni. Ziua de azi poate fi tolerată, ignorată, adevărata treabă va fi mâine. Dar mâine nu vine niciodată, căci e veşnic azi. Iar omul trăieşte cu idealuri şi ratează realitatea care e acum şi aici. Existenţa este perfectă aşa cum e, preocuparea noastră continuă pentru ceea ce e corect şi frica de greşeli nu sunt altceva decât frica de nesiguranţă. Dar viaţa va fi mereu nesigură. Dacă eşti bogat, oricând poţi da faliment, partenerul te poate părăsi, şi talentul se poate estompa în timp. Siguranţa e doar o iluzie pe care o făurim în jur, pentru confort. Omul trebuie să accepte că nimic nu e sigur şi cert, că totul e într-o continuă transformare şi că perfecţiunea nu există. Trăieşte natural, doar în prezent, acum şi aici, fără idealuri, planuri şi ţeluri pentru viitor, asta dacă vrei să fii fericit ACUM.
"Trăieşte de dragul viitorului şi sacrifică-ţi prezentul." - aceasta este cea mai mare amăgire inventată de om. Și culmea, ea a funcţionat întotdeauna perfect. Și preoţii şi politicienii trăiesc deopotrivă pe seama ei. Preoţii musulmani spun că dacă mori pe câmpul de lupta, pentru religia ta, ai paradisul asigurat. Comuniştii afirmau că dacă mori de dragul revoluţiei eşti un erou şi numele tău va fi de-a pururi rostit cu veneraţie. "Sacrificaţi-vă pentru orice ideal, dar sacrificaţi-vă!"
Nimeni nu ar trebui să se sacrifice de dragul nimănui. Trăiţi aşa cum simţiţi voi, natural, frumos şi fără ranchiună împotriva societăţii care îţi cere atâtea. Când trăieşti pentru tine, relaxat, fericit, vei constata surprins că îi ajuţi şi pe ceilalţi să devină fericiţi, căci cine poate rezista unui zâmbet? Fericirea nu există ca o insulă izolată, ea e molipsitoare, şi se va întoarce înapoi la tine înzecită. E ca un izvor de munte. Atunci când nu întâlneşte nici un obstacol, ţâşneste pur şi simplu. Ea exista în tine dintotdeauna, e un fenomen natural, trebuie doar să nu-i mai pui piedici, trebuie doar să-i permiţi să se manifeste.



În definitiv fericirea e ca şi cum ai face pipi pe tine. Toată lumea vede, dar doar tu îi simţi căldura.



(va urma)

L.E. partea a doua AICI

August 03, 2012

Şocantul firesc al vieţii

Guest post, by Fratele Camio

Camionagiu – probabil unul din cei MAI PUTERNICI BĂRBAŢI care au trăit vreodată pe aceste meleaguri, a trecut prin următoarea experienţă:
Vis-à-vis de casa mea de la ţară e o şcoală. În curtea ei este tradiţia să arunce oamenii cărora le fată căţelele şi pisicile, puii pe care nu-i pot ţine. În mod tradiţional, puii se îneacă, nu se lasă pe câmpuri sau pe lângă casele altora. Ţăranii îşi asumau aceasta, ca pe un fapt firesc al vieţii. 
Toată noaptea au scheunat căţeii fără ochi, de mi s-a rupt inima. Dimineaţă am plecat în cercetare şi am descoperit 5 mogâldeţe. 
Am decis: E DE DATORIA MEA SĂ NU-I LAS SĂ SUFERE, să nu moară unul câte unul, timp de 2 zile în chinuri. Îi voi îneca, precum făcea bunicul meu Gheorghe, ţăran adevărat. Pot face asta, sunt bărbat care îşi asumă viaţa cu frumuseţile şi durităţile ei fireşti. 
I-am luat acasă (unul nici nu avea cordonul ombilical rupt), am pus apă în găleată, am luat un căţel şi l-am băgat în apă. A început să facă mişcările de înot, se zbătea să trăiască, viaţa lui îmi pulsa între degete. 
L-am scos TREMURÂND şi din „Doamne iartă-mă!” nu m-am mai oprit curând. I-am dus şi eu la umbră undeva (dar nu lângă casele altora), sperând să îi găsească o căţeluşă care are şi ea vreun căţel şi să-i adopte. 
Să facă o căţeluşă ce nu putem noi, marii oameni, cu bani, maşini şi case, să facem.

August 01, 2012

Statui, frumuseți şi întrebări nevinovate

Vara era în toi, şi Alexandra s-a gândit să exploreze şi altceva decât magnifica Veneție (despre care v-am povestit AICI), aşa că şi-a îndreptat făptura către Florența.

Deşi ți-o închipui culcată sub un cer de azur într-un veşmânt de edificii albe, respirând parfumul crinului roşu de pe drapelul său, Florența este de fapt o matroană austeră, ascunsă în văluri sobre. Acest oraş al florilor are mai degrabă o înfățişare ursuză, străzile sunt înguste, casele înalte au fațade întunecate, palatele seamănă cu nişte fortărețe, arhitectura e masivă, solidă, cu puține deschideri.
Arno curge tulbure, neacoperind mai mult de jumătate din albia sa, după capriciul ploilor şi al secetei. Casele de pe-un mal şi celălalt au o arhitectură deloc odihnitoare, iar linia orizontală e întreruptă numai de câteva domuri şi turnuri de biserici. Dincolo de acoperişuri se vede colina San Miniato cu biserica şi chiparoşii ei. Podul Trinității încalecă râul Arno, cu trei arcade scunde şi frumoase, şi e împodobit cu patru statui interesante reprezentând anotimpurile.
Orice oraş are o zona centrală, şi aşa cum în Veneția aceasta e Piazza San Marco, aici e Piazza della Signoria. Pitorească, mărginită de monumente de formă regulată, place ochilor fără să-i plictisească printr-o simetrie rece. Palatul Senioriei, prin mărimea sa impunătoare şi eleganța severă, atrage primul atenția şi ocupă un colț al pieței. El lasă destul loc pentru Fontana del Nettuno şi pentru statuia ecvestră din bronz a lui Cosimo I de Medici. Calul aleargă în trap mărunt, iar Cosimo stă bine în şa, într-un costum extravagant ce produce un frumos efect monumental.
Vechiul palat e mai mult o fortăreață, o mare îngrămădire de pietre, fără coloane, un uriaş pătrat, ce are în centru un turn înalt crenelat, având pe zidul dinspre piață un ceas mare. Timpul a poleit zidurile în frumoase tonuri roşcate şi aurii, ce ies minunat în evidență pe albastrul pur al cerului. Doi coloşi de marmură, Hercule de Bandinelli şi David de Michelangelo, se înalță lângă poartă, ca două santinele uriaşe, uitate acolo, ce stau de pază de secole. David e un vlăjgan puternic, musculos şi spătos, cu pectorali lucrați, scos dintr-un bloc enorm de marmură de Carrara, o operă vrednică de toată admirația (o bunăciune, aş completa eu, dar nu cadrează).
În această piață se mai remarcă palatul Ugoccioni, şi acoperisul Pisanilor, acum palatul Poştei. Tot aici e şi Galleria degli Uffizi, cel mai vizitat muzeu din Florența, o magnifică colecție de opere de artă de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Raphael, Botticelli (Primavera şi Nascita di Venere sunt absolut desăvârşite), Giotto, Caravaggio şi mulți mulți alții. Lipită de ea e Loggia della Signoria, un muzeu în aer liber, o bijuterie a pieții, un monument în miniatură, construită inițial pentru a adăposti cetățenii de ploaie şi de a le îngădui să vorbească despre treburile lor sau ale statului. În arcadele sale sunt încadrate statui precum Perseu (Benvenuto Cellini), Juditha (Donatello) sau Răpirea Sabinelor (Jean de Boulogne). Perseu este o capodoperă ce înfățiseaza tânărul erou după ce a tăiat capul Meduzei. Piedestalul e împodobit cu basoreliefuri, figurine şi ornamente florale, adevărate giuvaeruri, căci artistul a lucrat anterior bijuterii pentru regi şi printese.

Florenta, Giuseppe Zocchi

Ponte Vecchio-Florenta

Santa Trinita bridge seen from Capponi's palace - Florenta

Râul Arno-Florenta, Giuseppe Zocchi

Benvenuto Cellini's Perseus with the Head of Medusa.

La Florența figurile nu mai au parcă înfățişarea antică a celor din Veneția, sunt mai moderne, mai capricioase şi neaşteptate. Femeile sunt mai puțin frumoase, dar mai expresive, cu ochii umbriți de melancolie şi fruntea visătoare.
După ce a vizitat Palatul Pitti şi grădinile Boboli, pe o terasă, Alexandra remarcă o apariție fermecătoare, cu o pălărie elegantă, ca o aureolă în jurul profilului fin. Gâtul alb, rozul mat al obrazului, ochii de un albastru deschis te făceau să te gândesti la nord, dar scânteia din ochii de safir era atât de vie, încât neîndoielnic apăruse sub cerul meridional. Părul, ridicat în şuvițe încrețite, avea tonuri roşcate superbe.
- Vorrei un caffè macchiato freddo per favore! susură suav duduia.
- Si, arriva subito signora!
Cu un aer princiar ea ținea cana dezvelind o încheietură delicată, împodobită de o brățară cu pietre scumpe. Liniştea îi fu întreruptă de țârâitul poşetei. Tresări, se întinse să scoată telefonul, dar mişcarea fu prea bruscă, aşa încât se trezi cu cafeaua în brațe.
- Futu-ți neamu' mă-tii de telefon, băga-mi-aaaaş de idiot care ai sunat!
Deci cum să nu le iubeşti pe românce, mama lor de frumoase

În avion, la plecare, Alexandra a nimerit lângă un băiețel buclat şi frumos să-l mănânci nu alta. Din vorbă în vorbă, dupa ce s-au împrietenit, Alexandra îl întreabă:
- Tu ai gagică?
- Noooolmal că am, mă faci să mă plăpădesc de râs!
- Și cum e, frumoasă?
- Dddaaa, da' e mai mare!
- Și o pupi?
- Nuuuu, că mă bate!
Deci fetelor, aveți grijă, nici nu ştiți în ce bunăciuni se pot transforma minunile astea adorabile ce vor să vă pupe când sunt mici. Atât vă zic, nu-i pocniți, că poate mai târziu o să regretați... că nu mai vor ei să vă pupe. Sau... poate vor?

În concluzie, vă las să admirați mai bine oraşul: