August 03, 2012

Şocantul firesc al vieţii

Guest post, by Fratele Camio

Camionagiu – probabil unul din cei MAI PUTERNICI BĂRBAŢI care au trăit vreodată pe aceste meleaguri, a trecut prin următoarea experienţă:
Vis-à-vis de casa mea de la ţară e o şcoală. În curtea ei este tradiţia să arunce oamenii cărora le fată căţelele şi pisicile, puii pe care nu-i pot ţine. În mod tradiţional, puii se îneacă, nu se lasă pe câmpuri sau pe lângă casele altora. Ţăranii îşi asumau aceasta, ca pe un fapt firesc al vieţii. 
Toată noaptea au scheunat căţeii fără ochi, de mi s-a rupt inima. Dimineaţă am plecat în cercetare şi am descoperit 5 mogâldeţe. 
Am decis: E DE DATORIA MEA SĂ NU-I LAS SĂ SUFERE, să nu moară unul câte unul, timp de 2 zile în chinuri. Îi voi îneca, precum făcea bunicul meu Gheorghe, ţăran adevărat. Pot face asta, sunt bărbat care îşi asumă viaţa cu frumuseţile şi durităţile ei fireşti. 
I-am luat acasă (unul nici nu avea cordonul ombilical rupt), am pus apă în găleată, am luat un căţel şi l-am băgat în apă. A început să facă mişcările de înot, se zbătea să trăiască, viaţa lui îmi pulsa între degete. 
L-am scos TREMURÂND şi din „Doamne iartă-mă!” nu m-am mai oprit curând. I-am dus şi eu la umbră undeva (dar nu lângă casele altora), sperând să îi găsească o căţeluşă care are şi ea vreun căţel şi să-i adopte. 
Să facă o căţeluşă ce nu putem noi, marii oameni, cu bani, maşini şi case, să facem.

3 comments:

  1. Uite aşa am umblat eu acum câţiva ani cu şase pui de mâţă (pescuiţi dintr-un coş de gunoi de pe stradă) în braţe, pe la diverse asociaţii de salvat banii... ăăă, animalele. Cum aveam şi alergie la pisici, mergeam şi strănutam, mergeam şi strănutam (nu pe pisoiaşi, săracii). Până la urmă i-am lăsat la uşa Facultăţii de Biologie, i-au luat portăresele.

    ReplyDelete
  2. dar putem sa-i salvam doar ca unii aleg sa nu iasa din zona de confort:(
    e greu o vreme pana-i pui pe picioare, dar se poate, trebuie doar sa vrem - eu vreau si o fac, nu as putea sa-i las sa moara

    ReplyDelete
  3. Mi se pare inuman sa-i ineci, ca si cum nu ar fi niste suflete si ei, cu bucuriile si tristetile si nazuintele lor.

    Mie-mi place sa-i sugrum. Ador felul in care se zbat ca si cum ar avea o sansa. Uneori, ma opresc 2 secunde pentru a-i face sa creada ca vor supravietui. Si cand incep sa dea din coada, strang mai tare, din ce in ce mai tare.

    E misto.

    ReplyDelete