April 19, 2014

Ne iertăm şi noi AZI?


A fost odată ca niciodată... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, indiferent la ce se referă, e mai mult o utopie decât o realitate. Pentru că de fapt nu deţinem controlul permanent asupra acţiunilor noastre astfel încât să nu greşim niciodată, aşadar uneori constatăm că am facut o prostie şi pur şi simplu nu putem schimba nimic.
Eh, şi acum vine întrebarea: cât de uşor îţi este să te ierţi tu pe tine? Eu am constatat că e foarte greu.

Citisem o cărticică de Don Miguel Ruiz şi zicea cam aşa:
"De câte ori plătim noi pentru o greşeală? Răspunsul este: de mii de ori. Omul este singurul animal de pe pământ care plăteşte de mii de ori pentru aceeaşi greşeală. Restul animalelor plătesc o dată pentru fiecare greşeală. Dar nu şi oamenii. Noi avem o memorie puternică. Facem o greşeală, ne judecăm, ne găsim vinovaţi şi ne pedepsim. Dacă ar exista o justiţie, acest lucru ar fi suficient; noi nu am mai repeta pedeapsa. Dar de fiecare dată când ne aducem aminte, noi ne judecăm pe noi înşine, ne găsim din nou vinovaţi şi ne pedepsim din nou, şi din nou, şi din nou. Este acest lucru corect?"

Evident ca nu. Nimeni nu îşi alege religia şi valorile morale, ele erau deja aici înainte ca noi să ne fi născut. Noi nu avem niciodată ocazia de a alege ce să credem sau ce să nu credem. Nu alegem niciodată nici chiar cea mai mică din aceste convenţii. Nu ne alegem nici măcar numele.
Ca şi copii, nu am avut ocazia să ne alegem credinţele, doar am fost de acord cu informaţiile care ne-au fost transmise prin intermediul altor oameni. Dacă nu suntem de acord, nu vom înmagazina informaţia. Dar în momentul în care suntem de acord, noi credem, iar acest lucru se numeşte credinţă (şi nu mă refer la cea religioasă). A avea credinţă înseamnă a crede necondiţionat. Acesta este procedeul prin care învaţă copiii. Copiii cred tot ceea ce spun adulţii. Rezultatul este acceptarea necondiţionată a acestor credinţe prin liberul nostru accept. Acest proces a primit si un nume: civilizarea oamenilor. Prin acest proces de civilizare noi învăţăm cum să trăim. Zi de zi, acasă, la şcoală, la biserică, prin televiziune, noi suntem învăţaţi cum să trăim, ce tip de comportament este acceptabil. Mai mult, suntem învăţaţi să judecăm: ne judecăm pe noi, îi judecăm pe ceilalţi oameni, ne judecăm vecinii, etc.
Eh...şi de aici porneşte TOTUL!
Copiii sunt civilizaţi la fel cum sunt domesticite animalele. Pentru a învăţa un câine, îl pedepsim şi îi oferim recompense. Exact la fel ne antrenăm copiii, ca pe oricare alt animal domesticit: cu un sistem de pedepse şi de recompense. Îi spunem: "Eşti un copil bun atunci când faci ceea ce mama şi tata vor ca tu să faci". Când copilul nu ascultă însă, îi spunem: "Eşti rău".
Recompensele ne fac să ne simţim bine, şi noi continuăm să facem ceea ce doresc ceilalţi de la noi, pentru a obţine recompensa. Cu teama de a fi pedepsiţi şi cu frica de a nu fi recompensaţi, începem să pretindem că suntem ceea ce nu suntem, doar pentru a le face plăcere celorlalţi, doar pentru a fi suficient de buni pentru cei din jur. Încercăm să le facem plăcere mamei şi tatălui, încercăm să le facem plăcere profesorilor la şcoală, încercăm să le facem plăcere celor de la biserică, şi astfel începem să jucăm un adevărat teatru. În cele din urmă, ne transformăm în cineva care nu suntem noi înşine.
Toate tendinţele noastre normale se pierd în procesul de educaţie. Sistemul de îndoctrinare este atât de puternic încât la un anumit punct din viaţa noastră nu mai avem nevoie de nimeni pentru a ne educa. Nu mai avem nevoie de mamă sau de tată, de şcoală sau de biserică, pentru a fi dresaţi. Am fost pregătiţi atât de bine încât am devenit propriii noştri dresori. Suntem nişte animale autodomesticite. Ne pedepsim pe noi înşine ori de câte ori nu urmăm regulile care corespund sistemului nostru de credinţe şi ne recompensăm atunci când suntem "un om bun".
Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Există în minţile noastre cineva care judecă pe toată lumea, inclusiv vremea, căţelul, pisica, totul. Judecătorul interior foloseşte ceea ce este în Cartea Legii noastre pentru a judeca tot ceea ce facem şi tot ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim şi tot ceea ce nu gândim, tot ceea ce simţim şi tot ceea ce nu simţim. Nimic nu scapă tiraniei acestui Judecător. De fiecare dată când facem ceva care contravine Legilor, Judecătorul spune că suntem vinovaţi, că trebuie să fim pedepsiţi, că trebuie să ne fie ruşine. Toate aceste legi există in mintea noastră, noi credem în ele, iar Judecătorul din interiorul nostru acţionează conform acestor reguli. Judecătorul dă sentinţe, iar noi suferim din cauza vinovăţiei. Dar cine spune că există justiţie? Adevărata justiţie înseamnă să plăteşti pentru fiecare greşeală pe care o faci. Adevărata injustiţie înseamnă să plăteşti de mai multe ori pentru fiecare greşeală.
Şi revenim la intrebarea: noi de câte ori plătim noi pentru o greşeală? 95% din convingerile care au fost înmagazinate în mintea noastră nu sunt altceva decât minciuni, iar noi suferim din cauza faptului că trebuie să credem în toate aceste minciuni. Adevărata justiţie se bazează pe legea acţiunii şi reacţiei. Noi trăim într-o lume a consecinţelor, în care fiecare acţiune generează o reacţie similară. Adevărata justiţie impune o singură pedeapsă pentru fiecare greşeală comisă. Noi suntem singurii care suntem dispuşi să plătim de nenumărate ori pentru aceeaşi greşeală comisă în trecut. Acest lucru nu are nimic de-a face cu justiţia.
Suntem în căutarea dreptăţii din cauză că în sistemul nostru de convingeri nu găsim nicăieri dreptatea. Suntem în căutarea frumuseţii deoarece indiferent cât de frumoasă ar fi o persoană, ea nu crede că este frumoasă cu adevărat. Sistemul convingerilor ne guvernează viaţa asemeni unui tiran. El ne privează de libertate şi ne transformă în nişte sclavi. Ne privează de întreaga noastră putere, deşi noi suntem reali, iar el nu!
Mintea noastră este plină de cunoştinţe, dar cum ne folosim noi de ele? Cum ne folosim noi de cuvinte pentru a ne descrie pe noi înşine? Atunci când te priveşti în oglindă îţi place ceea ce vezi, sau îţi judeci corpul, folosindu-te de aceste simboluri pentru a-ţi spune singur tot felul de minciuni? Este oare adevărat că eşti prea scund sau prea înalt, prea gras sau prea slab? Este oare adevărat că nu eşti frumos? Este oare adevărat că nu eşti absolut perfect aşa cum eşti? Îţi dai tu seama de toate judecăţile la care te supui singur?
O judecată critică nu este altceva decât o opinie, un punct de vedere pe care nu îl aveai atunci când te-ai născut. Tot ceea ce gândeşti şi ce crezi despre tine reprezintă o cunoaştere învăţată. La ora actuală, ai ajuns să crezi o sumedenie de lucruri despre cel care eşti, dar sunt oare acestea adevărate? Problema nu este legată de cunoaştere, ci de credinţa într-o cunoaştere distorsionată, respectiv într-o minciună.
În ce constă adevărul şi care este minciuna? Una dintre cele mai mari minciuni care circulă la ora actuală în lume este aceea că: "Nimeni nu este perfect." Ea justifică perfect comportamentul unora, iar majoritatea oamenilor sunt de acord cu ea, dar acest lucru nu o face cu nimic mai adevărată. Dimpotrivă, absolut toţi oamenii sunt perfecţi. Din păcate, noi am auzit această minciună încă din copilărie şi am ajuns să ne judecăm singuri, raportându-ne la o imagine a perfecţiunii. Noi căutăm în permanenţă această perfecţiune şi constatăm că tot ceea ce există în Univers este perfect, mai puţin oamenii! Soarele este perfect, stelele sunt perfecte, planetele sunt perfecte, dar nu şi oamenii, care cred că "Nimeni nu este perfect"!
Adevărul este că tot ceea ce există în creaţie este perfect, inclusiv oamenii. Prin procesul de dresare, noi acumulăm foarte multă cunoaştere, iar aceasta acţionează ca o perdea de fum care nu ne permite să sesizăm adevărul, adică realitatea aşa cum este ea. Noi nu vedem decât ceea ce dorim să vedem şi nu auzim decât ceea ce dorim să auzim. Noi pornim de la premisa că ceea ce credem este un adevăr absolut şi nu ne amintim niciodată că acesta este de fapt un adevăr relativ sau virtual. De cele mai multe ori, el nu are mai nimic de-a face cu adevărul absolut.
Noi am creat o imagine, dar imaginea nu este reală. Nu vom fi niciodată perfecţi din acest punct de vedere. Niciodată! Noi nu mai suntem suficient de buni pentru noi înşine, deoarece am ajuns să nu mai corespundem, să nu ne mai încadrăm în propria noastră imagine despre perfecţiune.
Noi nu ne putem ierta deoarece nu suntem ceea ce am dori să fim, sau mai bine zis, nu suntem una cu ceea ce credem că ar trebui să fim. Nu ne putem ierta pentru că nu suntem perfecţi. Şi îi judecăm şi pe ceilalţi în concordanţă cu imaginea noastră despre perfecţiune, dar ei nu se vor ridica niciodată la nivelul aşteptărilor noastre. Oamenii se pedepsesc la nesfârşit deoarece nu sunt ceea ce cred ei că ar trebui să fie. Ei devin foarte abuzivi faţă de propria persoană şi îi folosesc şi pe ceilalţi pentru a abuza de ei. Nimeni nu abuzează însă de noi mai mult decât noi înşine!
Modul în care ne judecăm este cea mai cumplită judecată din câte există. Dacă facem o greşeală în faţa oamenilor, noi încercăm să negăm greşeala şi să o acoperim. Dar atunci când suntem singuri, Judecătorul preia comanda, vinovăţia devine atât de puternică, iar noi ne simţim atât de proşti şi atât de răi. Oricât de mult ai vrea să scapi de această judecată, de condamnare şi de pedeapsă, îţi este imposibil, căci tu nu poţi scăpa de gândurile tale. Dacă nu-ţi place de cineva, te poţi îndepărta de el, dar dacă nu-ţi place de tine însuţi, oriunde te-ai duce, tu vei fi acolo. Te poţi ascunde de oricine altcineva, dar nu şi de propria ta judecată.
Drama majorităţii oamenilor este că ei îşi trăiesc vieţile şi nu descoperă niciodată că Judecătorul le conduce mintea, şi de aceea nu au nici o şansă de a fi liberi. Primul pas către libertatea personală este luciditatea si atenţia. Dacă suntem atenţi, ajungem să înţelegem că noi am fost cei care am acceptat să credem în toate legile şi convingerile. De vreme ce noi am fost cei care ne-am investit puterea personală în toate aceste simboluri, noi suntem singurii care ne-o putem lua înapoi şi astfel sa ne recuperăm credinţa în noi înşine. Atunci când îţi recuperezi întreaga putere investită în simboluri, tu nu mai crezi automat în orice gând care îţi trece prin minte. Nu mai crezi nici măcar în propria ta poveste, dar o asculţi şi o respecţi, aşa că o poţi savura, la fel ca atunci când citeşti un roman sau când te duci la un film.
Îţi place să te simţi fericit? Dacă da, fii fericit şi bucură-te de fericirea ta. îţi place să suferi? Nicio problemă, bucură-te de suferinţa ta. Dacă optezi pentru a-ţi face din viaţă un iad, foarte bine. Plângi, suferă şi transformă-ţi durerea într-o veritabilă capodoperă. Dar nu pretinde că eşti cine nu eşti. Acceptă momentul prezent şi fii cel care eşti acum. Acceptă-te în totalitate, exact aşa cum eşti. Bucură-te de propria ta prezenţă şi nu te mai abuza singur!
Salvarea noastră nu depinde de Dumnezeu, de Iisus, de Buddha, de Mahomed sau de orice alt maestru sau guru. Aceştia nu ne pot salva, iar noi nu îi putem învinovăţi pentru acest lucru. Nimeni din afară nu ne poate salva, pentru că nimeni nu este responsabil pentru ceea ce se întâmplă în lumea noastră virtuală. Nimeni din afară nu poate influenţa în vreun fel această lume subiectivă în care trăim, pentru simplul motiv că ea nu există decât în mintea noastră.
Şi iertarea este singura modalitate prin care ne putem curăţa corpul emoţional de otrava acumulată. Toţi purtam pe corpul emoţional răni necicatrizate. Acest lucru este firesc, la fel cum este normal ca trupul fizic să rămână cu o vânătaie atunci când se loveşte. În mod similar, este firesc ca învelişul nostru emoţional să se simtă din când în când rănit, întrucât suntem vii. Suntem înconjuraţi de prădători şi suntem prădători noi înşine. Atunci când ne învinovăţim pe noi înşine sau pe altcineva, suntem mânaţi de la spate de otrava noastră emoţională. În loc să aşteptăm ca altcineva să vină şi să ne salveze, mai bine să ne salvăm noi.
Nu mai crede în minciuni, treci la fapte şi fă întotdeauna tot ce îţi stă în puteri. Ai încredere în tine însuţi şi în viaţă. Cât de dificil poate fi să crezi în tine, să crezi în esenţa ta adevărată, nu în simbolurile din mintea ta? Credinţa poate fi investită în teoriile ştiinţifice, în religie, în opinii şi puncte de vedere, dar aceasta nu este o credinţă reală. Singura credinţă reală este credinţa în sine.
Nu trebuie să intri în competiţie sau să te compari cu nimeni altcineva. Nu trebuie decât să fii cel care eşti, să fii iubire autentică, nu acel tip de iubire care te posedă şi care te face să crezi în iubire, nu acel tip de iubire care te face să te simţi gelos şi posesiv faţă de altcineva, trimiţându-te direct în iad, cu toate torturile lui.
Nu este necesar să ştim sau să dovedim nimic. Este suficient să existăm, să ne asumăm riscul şi să ne bucurăm de viaţa noastră. Să spui nu când vrei să spui nu, şi da când vrei să spui da. Ai dreptul să fii tu însuţi.
Respectă-ţi corpul, bucură-te de el, iubeşte-l, hrăneşte-l, curăţă-l şi vindecă-l.
Iertarea este singura modalitate de vindecare. Noi putem opta pentru iertare pentru că simţim compasiune pentru noi înşine. Cine se iartă pe sine renunţă practic la autorespingerea din mintea sa. Începe astfel un proces de autoacceptare şi de iubire de sine. Acesta este începutul vieţii de om liber. Iertarea este cheia.
Putem începe să trăim o viaţă fără frica de a fi judecat de ceilalţi. Nu ne mai ducem viaţa în funcţie de ceea ce gândesc ceilalţi despre noi. Nu suntem răspunzători pentru părerea nimănui. Nu mai trebuie să controlăm pe nimeni şi nimeni nu ne mai controlează pe noi.
Imaginaţi-vă că trăiţi fără a-i judeca pe ceilalţi. Puteţi să-i iertaţi uşor pe ceilalţi şi puteţi să nu-i mai judecaţi. Nu trebuie să aveţi dreptate şi nu trebuie să faceţi pe altcineva să simtă că a greşit. Vă respectaţi pe voi şi pe cei din jur, iar ei vă respectă la rândul lor. Vă iubiţi corpul exact aşa cum este şi vă iubiţi emoţiile exact aşa cum sunt ele. Sunteţi conştienţi că sunteţi perfecţi exact aşa cum sunteţi.
Poate că nu putem scăpa de destinul de a fi oameni, dar avem totuşi la dispoziţie două opţiuni: de a ne bucura de destinul nostru sau de a suferi din cauza lui. A suferi, sau a iubi şi a fi fericit. A trăi în iad sau a trăi în rai.
TE IUBESC! 



2 comments:

  1. Si pentru cine e interesat de carte in intregime, aici e:
    https://dl.dropboxusercontent.com/u/77720287/Cele-4-legaminte.pdf

    ReplyDelete
  2. :-x paste fericit si pentru tine un iepuras frumooooos!

    ReplyDelete